3. Circuite electrice

3. Circuite electrice

• Un circuit electric este o buclă de material conductor ce permite electronilor curgerea continuă fără început • Întreruperea unui circu... 3/29/2016

• Un circuit electric este o buclă de material conductor ce permite electronilor curgerea continuă fără început

• Întreruperea unui circuit înseamnă că elementele sale conductoarea nu mai formează un drum complet, iar curgerea continuă a electronilor nu mai poate avea loc 

• Locul întreruperii este irelevant în ceea ce priveşte capacitatea circuitului de a susţine curgerea electronilor. Orice întrerupere, oriunde în circuit împiedică curgerea electronilor prin acesta

Circuitul electric

Poate vă întrebaţi cum este posibil ca electronii să se deplaseze continuu într-o direcţie uniformă prin fire dacă nu am lua în considerare aceste Surse şi Destinaţii ipotetice. Pentru ca aceste idealizări să funcţioneze, ambele ar trebui să posede o capacitate infinită pentru a putea susţine o curgere continuă a electronilor! Folosind analogia cu mărgelele şi tubul, sursa de mărgele şi destinaţia acestora ar trebui să fie infinit de mari pentru a conţine o cantitate suficientă de mărgele necesară „curgerii” lor continue.

Răspunsul acestui paradox se regăseşte în conceptul de circuit: o buclă continuă şi neîntreruptă pentru curgerea electronilor. Dacă luăm un fir, sau mai multe fire puse cap la cap, şi îl aranjăm sub formă de buclă, astfel încât să formeze un drum continuu, curgerea uniformă a electronilor fără ajutorul surselor şi destinaţiilor ipotetice de mai sus, este posibilă.

În cadrul acestui circuit, în sensul acelor de ceasornic, fiecare electron împinge electronul din faţa lui, ce împinge electronul din faţa lui, şi aşa mai departe, precum un circuit din mărgele. astfel, putem susţine o deplasare continuă a electronilor fără a recurge la sursele şi destinaţiile infinite (surse teoretice). Tot ceea ce avem nevoie este prezenţa unei motivaţii pentru aceşti electroni, lucru ce-l vom discuta în următoarea secţiune din acest capitol.

Continuitatea circuitului asigură deplasarea electronilor

Trebuie realizat faptul că şi în acest caz, continuitatea circuitului este la fel de importantă precum în cazul firului conductor analizat mai sus. La fel ca şi în acel exemplu, orice întrerupere a circuitului opreşte curgerea (deplasarea) electronilor.

Punctul de discontinuitate din circuit este irelevant

Un principiu important de reţinut este că nu contează locul întreruperii. Orice discontinuitate din circuit va întrerupe curgerea electronilor prin întreg circuitul. O curgere continuă a electronilor prin circuit poate fi realizată doar dacă există un drum (cale) continuu şi neîntrerupt printr-un material conductor prin care aceştia să se poată deplasa.

2. Conductori, dielectrici şi deplasarea electronilor

2. Conductori, dielectrici şi deplasarea electronilor

• În conductori, electronii din învelişurile superioare ale atomilor se pot deplasa cu uşurinţă, iar aceştia sunt denumiţi electroni liberi... 3/29/2016

• În conductori, electronii din învelişurile superioare ale atomilor se pot deplasa cu uşurinţă, iar aceştia sunt denumiţi electroni liberi

• În dielectrici, electronii din învelişurile superioare nu au aceeaşi libertate de mişcare

• Toate metalele sunt conductoare din punct de vedere electric

• Electricitatea dinamică, sau curentul electric, reprezintă mişcarea uniformă a electronilor printr-un conductor.

• Electricitatea statică este imobilă (în cazul unui dielectric), sarcină electrică fiind acumulată fie printr-un exces sau o deficienţa de electroni dintr-un corp. De obicei este formată prin separare de sarcină atunci când două obiecte sunt aduse în contact şi apoi despărţite

• Pentru ca electronii să curgă continuu (la nesfârşit) printr-un conductor, este necesară existenţă unui drum complet şi neîntrerupt pentru a facilita atât intrarea cât şi ieşirea electronilor din acel conductor

Conductivitatea electrică a materialelor

Electronii diferitelor tipuri de atomi posedă grade diferite de libertate. În cazul unor tipuri de materiale, precum metalele, electronii de la marginea atomilor prezintă legături atât de slabe încât se deplasează haotic în spaţiul dintre atomii materialului respectiv sub simpla influenţă a temperaturii camerei. Pentru că aceşti electroni practic nelegaţi sunt liberi să-şi părăsească atomii şi să plutească în spaţiul dintre atomii învecinaţi, sunt adesea denumiţi electroni liberi. 

În alte tipuri de materiale, precum sticla, electronii atomilor au o libertate de mişcare foarte restrânsă. Chiar dacă forţe exterioare, precum frecarea fizică a materialului, pot forţa o parte din aceşti electroni să-şi părăsească atomii respectivi pentru a ajunge pe atomii unui alt material, aceştia nu se mişcă totuşi foarte uşor între atomii aceluiaşi material.

Materiale conductoare şi materiale dielectrice

Această mobilitate a electronilor în cadrul unui material poartă numele de conductivitate. Conductivitatea este determinată de tipul atomilor existenţi într-un material (numărul protonilor din nucleul atomului determinându-i identitatea chimică) şi modul în care atomii sunt legaţi unul de celălalt. Materialele cu o mobilitate ridicată a electronilor (mulţi electroni liberi) se numesc conductoare, pe când materialele cu o mobilitate scăzută a electronilor (puţini electroni liberi sau deloc) se numesc dielectrice (materiale izolatoare). 

Câteva exemple comune de conductori şi dielectrici: 

Conductori: argint, cupru, aur, aluminiu, fier, oţel, alamă, bronz, mercur, grafit, apă murdară, beton Dielectrici: sticlă, cauciuc, ulei, asfalt, fibră de sticlă, porţelan, ceramică, cuarţ, bumbac, hârtie (uscată), plastic, aer, diamant, apă pură 

Trebuie înţeles faptul că nu toate materialele conductoare au acelaşi nivel de conductivitate, şi nu toţi dielectricii impun o rezistenţă egală mişcării electronilor. Conductivitatea electrică este analoagă transparenţei materialelor la lumină: materialele ce „conduc” cu uşurinţă lumina se numesc „transparente”, pe când cele ce nu o fac, se numesc „opace”. Dar, nu toate materialele transparent conduc lumina în aceeaşi măsură. Sticla de geam este mai bună decât majoritatea materialelor plastice, şi cu siguranţă mai bună decât fibra de sticlă „curată”. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul conductorilor electrici.

De exemplu, argintul este cel mai bun conductor din această listă, oferind o trecere mai uşoară electronilor precum niciun alt material enumerat nu o face. Apa murdară şi betonul sunt şi ele trecute ca şi materiale conductoare, dar acestea sunt mult sub nivelul oricărui metal din punct de vedere al conductivităţii.

Factori ce influenţează conductivitatea electrică

Dimensiunea fizică afectează de asemenea conductivitatea. De exemplu, dacă luăm două fâşii din acelaşi material conductiv - una subţire, alta groasă - cea groasă se va dovedi un conductor mai bun decât cea subţire la o aceeaşi lungime. Dacă luăm o altă pereche de fâşii - de data aceasta amândouă cu aceeaşi grosime, dar una mai scurtă decât cealaltă - cea scurtă va oferi o trecere mai uşoară a electronilor faţă de cea lungă. Acest lucru este analog curgerii apei printr-o ţeavă: o ţeavă groasă oferă o trecere mai uşoară decât una subţire, iar o ţeavă scurtă este mai uşor de parcurs de apă decât o ţeavă lungă, toate celelalte dimensiuni fiind egale. 

Trebuie de asemenea înţeles faptul că unele materiale îşi modifică proprietăţile electrice în diferite situaţii. De exemplu, sticla este un foarte bun dielectric la temperatura camerei, dar devine conductoare atunci când este încălzită la o temperatură foarte înaltă. Gaze precum aerul, în mod normal materiale dielectrice, devin de asemenea conductoare atunci când sunt aduse la temperaturi foarte ridicate. Majoritatea metalelor devin conductoare mai slabe atunci când sunt încălzite, şi mai bune atunci când sunt răcite. Multe materiale conductoare devin conductoare perfecte (fenomenul poartă denumirea de supraconductivitate) la temperaturi extrem de scăzute.

Deplasarea electronilor poartă numele de curent electric

Deşi în mod normal deplasarea electronilor „liberi” dintr-un conductor este aleatoare, fără vreo direcţie sau viteză particulară, electronii pot fi influenţaţi să se deplaseze într-un mod coordonat printr-un material conductor. Această deplasare uniformă a electronilor poartă denumirea de electricitate, sau curent electric. Pentru a fi mai exacţi, s-ar putea numi electricitate dinamică, în contrast cu electricitatea statică, ce reprezintă o acumulare de sarcină electrică nemişcată.

Asemenea curgerii apei prin spaţiul liber al unei ţevi, electronii sunt liberi să se deplaseze prin spaţiul liber din interiorul şi dintre atomi unui conductor. Conductorul poate părea că este solid atunci când îl privim, dar ca oricare alt material compus în marea lui parte din atomi, este în mare parte gol! Analogia curgerii lichidului se potriveşte aşa de bine încât deplasarea electronilor printr-un conductor este adesea denumită curgere.

Trebuie să facem o observaţie importantă. Mişcându-se uniform printr-un conductor, fiecare electron îl împinge pe cel de lângă el, astfel încât toţi electronii se mişcă împreună precum un grup. Punctul de plecare şi cel final al mişcării unui electron printr-un conductor electric este atins practic instant, dintr-un capăt în celălalt al conductorului, chiar dacă viteza de deplasare a fiecărui electron în parte este mică. O analogie aproximativă este cea a unui tub umplut dintr-un capăt în celălalt cu mărgele.

Tubul este plin de mărgele, precum un conductor este plin de electroni liberi, pregătiţi să fie puşi în mişcare de o influenţă externă. Dacă o singură mărgea este introdusă brusc în acest tub plin prin partea stângă, o alta va ieşi instant pe partea cealaltă. Chiar dacă fiecare mărgea a parcurs doar o distanţă scurtă, transferul de mişcare prin tub este practic instant (din partea stângă înspre capătul din dreapta), oricât ar fi tubul de lung. În cazul electricităţii, efectul de ansamblu dintr-un capăt în celălalt al conductorului are loc la viteza luminii. Fiecare electron în parte însă, se deplasează prin conductor la o viteza mult mai mică.

Deplasarea electronilor necesită un drum neîntrerupt

Dacă dorim ca electronii să se deplaseze pe o direcţie anume, trebuie să la punem la dispoziţie traseul respectiv, precum un instalator trebuie să instaleze conductele de apă necesare pentru aprovizionarea cu apă. În acest scop, firele sunt confecţionate din metale bune conductoarea de electricitate precum cuprul sau aluminiul, într-o mare varietatea de dimensiuni. 

Ţineţi minte că electronii se pot deplasa doar atunci când au oportunitatea de a se mişca în spaţiul dintre atomii unui material. Acest lucru înseamnă că există curent electric doar acolo unde există o traiectorie continuă din material conductor ce permite deplasarea electronilor. În analogia cu mărgelele, acestea pot fi introduse prin partea stângă a tubului (şi ieşi pe partea dreaptă), doar dacă tubul este deschis la celălalt capăt pentru a permite ieşirea mărgelelor. Dacă tubul este închis la capătul din dreapta, mărgelele se vor „aduna” în tub, iar „curgerea” lor nu va avea loc. Acelaşi lucru se poate spune despre curentul electric: curgerea continuă a curentului necesită un drum neîntrerupt pentru a permite deplasarea.

O linie subţire, continua (precum cea de sus) reprezintă simbolul convenţional pentru o porţiune continuă de fir (electric). Din moment ce firul este compus din material conductor, precum cuprul, atomii conţinuţi în acesta posedă mulţi electroni liberi ce se pot deplasa cu uşurinţă în interiorul firului. Dar, nu va exista niciodată o deplasarea continuă sau uniformă a electronilor prin acest fir dacă nu au de unde să vină şi încotro să se îndrepte.

Să presupunem prin urmare o sursă şi o destinaţie a electronilor. 

Întrucât aerul este un dielectric (material izolator), iar spaţiul dintre cele două fire este ocupat de aer, calea ce era înainte continuă, este acum întreruptă, iar electronii nu se pot deplasa de la Sursă spre Destinaţie. 

Această situaţie este asemănătoare tăierii conductei de apă în două şi astupării celor două capete: apa nupoate curge dacă nu are pe unde să iasă din ţeavă. 

În termeni electrici, atunci când firul era format dintr-o singură bucată avea condiţia de continuitate electrică, iar acum, după tăierea şi separarea firului în două, acea continuitatea este întreruptă.Acum, cu sursa împingând noi electroni pe fir prin partea stângă, curgerea electronilor prin fir este posibilă (indicată de săgeţi). Dar, această curgere va fi întreruptă în cazul în care calea formată de firul conductor este întreruptă.

Dacă ar fi să luam un alt fir ce duce spre Destinaţie şi pur şi simplu am face contact fizic cu firul ce duce spre Sursă, am avea din nou o cale continuă pentru curgerea electronilor. 

Cele două puncte din diagramă reprezintă contactul fizic (metal-metal) dintre cele două fire. Acum avem continuitate dinspre Sursă, prin noua conexiune, în jos, în dreapta, şi apoi în sus, spre Destinaţie. Acest aranjament este analog instalării unui teu într-o instalaţie de apă pentru dirijarea apei prin această nouă ţeavă, spre destinaţie. Atenţie, segmentul de fir întrerup nu conduce curent electric pentru că nu mai face parte dintr-un drum complet de la Sursă spre Destinaţie.

1. Electricitate statică

1. Electricitate statică

• Toate materialele sunt construite din blocuri denumite atomi • Toţi atomii în mediul lor natural conţin particule numite electroni, ... 3/29/2016

• Toate materialele sunt construite din blocuri denumite atomi

• Toţi atomii în mediul lor natural conţin particule numite electroni, protoni şi neutroni, cu excepţia izotopului de protiu

• Electronii au o sarcină electrică negativă (-) ) al hidrogenului

• Protonii au o sarcină electrică pozitivă (+)

• Neutronii posedă o sarcină electrică neutră

• Electronii pot fi îndepărtaţi de atomi mult mai uşor decât protonii şi neutronii

• Numărul protonilor din nucleu determină identitatea atomului ca şi element unic

Atracţia electrostatică

Cu secole în urmă, a fost descoperit faptul că anumite tipuri de materiale se atrag „misterios” după frecare. De exemplu: după frecarea unei bucăţi de mătase de o bucată de sticlă, cele două materiale vor tinde să se lipească unul de celălalt. Într-adevăr, există o forţă de atracţie

Sticla şi mătasea nu sunt singurele materiale ce se comportă astfel. Oricine s-a frecat vreodată de un balon din latex s-a confruntat cu exact acelaşi fenomen atunci când a observat că balonul tinde să se lipească de el/ea. Parafina şi mătasea sunt o altă pereche de materiale ce manifestă forţe de atracţie după frecare. ce acţionează chiar şi atunci când cele două materiale sunt separate unul de celălalt.

Acest fenomen a devenit şi mai interesant după ce a fost descoperit faptul că materialele identice se resping întotdeauna după frecare.

A fost de asemenea observat faptul că o bucată de sticlă frecată cu mătase adusă în apropierea unei bucăţi de parafină frecată în prealabil cu cu lână, conduce la fenomenul de atracţie dintre cele două materiale.

Mai mult decât atât, s-a descoperit că orice material care posedă proprietăţi de atracţie sau respingere după frecare, poate fi clasificat într-una din cele două categorii: atras de sticlă şi respins de parafină, sau respins de sticlă şi atras de parafină. Nu s-au găsit materiale care să fie atrase sau respinse atât de sticlă cât şi de parafină, sau care să reacţioneze faţă de una fără să reacţioneze faţă de cealaltă.

O atenţie sporită a fost îndreptată spre materialele folosite pentru frecare. S-a descoperit că după frecarea a două bucăţi de sticlă cu două bucăţi de mătase, atât bucăţile de sticlă cât şi bucăţile de mătase se resping reciproc Acest lucru era foarte straniu. Până la urmă, niciunul dintre aceste materiale nu era vizibil modificat în urma frecării, dar cu siguranţă se comportau diferit după frecare. Oricare ar fi fost schimbarea ce avea loc pentru a determina atracţia sau respingerea acestor materiale unul de celălalt, era una invizibilă.

Sarcina electrică

Unii experimentatori au speculat existenţa „fluidelor” invizibile ce se deplasează de pe un obiect pe celălalt în timpul frecării, şi că aceste „fluide” induc o forţă fizică pe o anumită distanţă. Charles du Fay a făcut parte din primii experimentatori ce au demonstrat existenţa categorică a două tipuri de schimbări ca urmare a frecării împreună dintre două tipuri de obiecte. Existenţa a mai mult de un singur tip de schimbare suferită de aceste materiale, era evidentă din faptul că rezultau două tipuri de forţe: atracţie şi respingere. Transferul ipotetic de fluid a devenit cunoscut sub numele de sarcină.

Sarcina electrică pozitivă şi sarcina electrică negativă

Un cercetător renumit, Benjamin Franklin, ajunge la concluzia existenţei unui singur tip de fluid ce se deplasează între obiectele frecate, şi că cele două „sarcini” diferite nu sunt decât fie un exces, fie o deficienţă din exact acelaşi fluid. După ce a experimentat cu parafină şi lână, Franklin a sugerat că lâna neprelucrată transferă o parte din acest fluid invizibil de pe parafina netedă, ducând la un exces de fluid pe lână, şi un deficit de fluid pe parafină. Diferenţa rezultată de conţinut în lichid dintre cele două obiecte ar cauza prin urmare o forţă de atracţie

Postularea existenţei unui singur „fluid” ce era fie câştigat, fie pierdut în timpul frecării, se potrivea cel mai bine comportamentului observat: că toate aceste materiale se împărţeau simplu într-una din cele două categorii atunci când erau frecate, şi cel mai important, că cele două materiale active frecate unul de celălalt se încadrau întotdeauna în categorii opuse, fapt evidenţiat de atracţia inevitabilă dintre cele două materiale. În alte cuvine, , datorită faptului că fluidul încercă să-şi recapete echilibrul existent anterior între cele două materiale. În alte cuvine, nu s-În alte cuvine, nu s-a întâmplat niciodată ca două materiale frecate unul de celălalt, să devină amândouă în acelaşi timp fie pozitive, fie negative.

După speculaţiile lui Franklin legate de îndepărtarea „fluidului” de pe parafină cu ajutorul lânii, sarcina ce avea să fie asociată cu parafina frecată a devenit cunoscută sub denumirea de negativă (pentru presupusa deficienţă de fluid), iar tipul de sarcină asociat cu lâna frecată a devenit cunoscută ca fiind pozitivă (pentru presupusul exces de fluid). Această conjunctură inocentă va cauza multe bătăi de cap celor ce vor studia electricitatea în viitor!

Unitatea de măsură a sarcinii electrice şi sarcina electrică elementară

Măsurători precise ale sarcinii electrice au fost efectuate de către fizicianul francez Charles Coulomb în anii 1780, cu ajutorul unui dispozitiv numit balanţă de torsiune, măsurând forţa generată între două obiecte încărcate din punct de vedere electric. Rezultatele muncii lui Coulomb au dus la dezvoltarea unităţii de măsură pentru sarcina electrică, şi anume Coulomb-ul. Dacă două corpuri „punctiforme” (corpuri ipotetice fără suprafaţă) sunt încărcate cu o sarcină egală de 1 Coulomb şi plasate la 1 metru distanţă, acestea ar genera o forţă de atragere (sau de respingere, în funcţie de tipul sarcinilor) de aproximativ 9 miliarde de Newtoni. Definiţia operaţională a unui Coulomb, ca şi unitate a sarcinii electrice (în termeni de forţă generată între cele două puncte încărcate cu sarcină electrică), s-a descoperit că este egală cu un exces sau o deficienţă de aproximativ 6.250.000.000.000.000.000 (6.25 x 10 la puterea 18 de electroni. Sau invers, un electron are o sarcină de aproximativ 0.00000000000000000016 Coulombi (1,6x 10 la puterea -19 ). Prin faptul că electronul este cel mai mic purtător de sarcină electrică cunoscut, această ultimă valoare a sarcinii pentru electron a fost desemnată ca sarcina electrică elementară.

Electronii şi structura atomică a materialelor

Mult mai târziu se va descoperi faptul că acest „fluid” este de fapt compus din bucăţi mici de materie numite electroni, denumiţi astfel după cuvântul antic grecesc dat chihlimbarului: un alt material ce manifestă proprietăţi electrice când este frecat de lână. Experimentele realizate de atunci au relevat faptul că toate obiectele (corpurile) sunt compuse din „blocuri” extrem de mici, denumite atomi, iar aceşti atomi la rândul lor sunt compuşi din componente şi mai mici, denumite particule.

Cele trei particule fundamentale regăsite în compoziţia majorităţii atomilor poartă denumirea de protoni, neutroni şi electroni. Deşi majoritatea atomilor sunt o compoziţie de protoni, neutroni şi electroni, nu toţi atomii au neutroni; un exemplu este izotopul de protiu al hidrogenului, ce reprezintă forma cea mai uşoară şi mai răspândită a hidrogenului, cu doar un singur proton şi un singur electron. Atomii sunt mult prea mici pentru a fi văzuţi, dar dacă am putea privi unul, ar arăta aproximativ conform figurii de mai sus.

Chiar dacă fiecare atom dintr-un material tinde să rămână o unitate, în realitate există mult spaţiu liber între electroni şi „ciorchinele” de protoni şi neutroni din mijloc.

Acest model brut este cel al carbonului, cu 6 protoni, 6 neutroni şi 6 electroni. În oricare atom, protonii şi neutronii sunt foarte strâns legaţi între ei, ceea ce reprezintă o calitatea importantă. Masa strâns legată de protoni şi neutroni din centrul unui atom poartă denumirea de nucleu, iar numărul de protoni din nucleul unui atom, determină identitatea elementului: dacă schimbăm numărul protonilor din nucleul unui atom, schimbăm implicit şi tipul atomului. Legătura strânsă a protonilor de nucleu este responsabilă de stabilitatea elementelor chimice.

Neutronii au o influenţă mult mai mică asupra caracterului chimic şi a identităţii atomului faţă de protoni, cu toate că sunt la fel de greu de scos sau adăugat din nucleu, datorită legăturii lor puternice. În cazul adăugării sau câştigării unui neutron, atomul îşi menţine aceeaşi identitate chimică, dar va avea loc o modificară uşoară a masei sale, şi ar putea dobândi proprietăţi nucleare ciudate precum radioactivitatea.

Electronii se pot deplasa liberi în interiorul atomului

Totuşi, electronii posedă o libertate de mişcare în cadrul atomului semnificativ mai mare decât cea a protonilor şi neutronilor. Aceştia pot fi mutaţi de pe poziţiile lor (sau pot chiar părăsi atomul cu totul!) de către o energie mult mai mică decât cea necesară îndepărtării particulelor din nucleu. Dacă se întâmplă acest lucru, atomul îşi păstrează proprietăţile sale chimice, dar apare un dezechilibru important. Electronii şi protonii sunt unici prin faptul că sunt atraşi unii de ceilalţi la distanţă. Este acea atracţie la distanţă responsabilă de atracţia în urma frecării corpurilor, unde electronii sunt îndepărtaţi de atomii lor originali şi ajung pe atomii unui alt corp.

Sarcina electrică netă a atomului este zero

Electronii tind să respingă alţi electroni la distanţă, precum este şi cazul protonilor cu alţi protoni. Singurul motiv pentru care protonii se atrag în nucleul atomului se datorează unei forţe mult mai puternice, numită forţă nucleară tare ce îşi face simţit efectul doar pe distanţe foarte scurte. Datorită acestui efect de atracţie/respingere între particulele individuale, spunem că electronii şi protonii au sarcini electrice opuse. Adică, fiecare electron are o sarcină negativă, şi fiecare proton are o sarcină pozitivă. În număr egal în cadrul unui atom, îşi neutralizează unul altuia prezenţa, astfel încât sarcina electrică netă a atomului este zero.

De aceea imaginea atomului de carbon are şase electroni: pentru a balansa sarcina electrică a celor şase protoni din nucleu. Dacă pleacă electroni, sau vin electroni în plus, sarcina netă a atomului va suferi un dezechilibru, lăsând atomul „încărcat” în ansamblu, şi ducând la interacţiunea acestuia cu particule sau alţi atomi încărcaţi din apropiere. Neutronii nu sunt nici atraşi dar nici respinşi de către electroni, protoni, sau alţi neutroni, prin urmare se spune că ei nu au sarcină electrică.

Frecarea materialelor şi deplasarea electronilor

Procesul de adăugare sau de îndepărtare a electronilor este exact ceea ce se întâmplă atunci când anumite combinaţii de materiale sunt frecate unele de celelalte: electronii din atomii unui material sunt forţaţi prin frecare să-şi părăsească atomii, şi să ajungă pe atomii unui alt material. Cu alte cuvinte, electronii reprezintă „fluidul” lui Benjamin Franklin despre care vorbeam mai sus.

Electricitatea statică şi eroarea lui Benjamin Franklin

Rezultatul dezechilibrului acestui „fluid” (electroni) dintre obiecte poartă numele de electricitate statică. Se numeşte „statică”, pentru că electronii mutaţi de pe un material pe altul tind să rămână staţionari. În cazul parafinei şi a lânii, s-a determinat printr-o serie de experimente, că electronii din lână sunt transferaţi pe atomii din parafină, ceea ce este exact opusul ipotezei lui Franklin! În onoarea lui Franklin, ce a desemnat sarcina parafinei ca fiind „negativă”, şi pe cea a lânii ca fiind „pozitivă”, spunem că electronii posedă o sarcină „negativă”.

Astfel, un obiect a cărui atomi au primit un surplus de electroni, se spune că este încărcat „negativ”, pe când un obiect a cărui atomi au pierdut electroni se spune că este încărcat „pozitiv”, cu toate că aceste denumiri sunt uşor de încurcat. În momentul în care a fost descoperită adevărata natură a „fluidului” electric, nomenclatura moştenită de la Franklin legată de sarcina electrică era prea adânc înrădăcinată ca să mai poată fi schimbată cu uşurinţă, prin urmare, a rămas la fel până în zilele noastre.